Sunt o făptură de humă pe parte omenească și scânteie dumnezeiască de parte îngerească și nu trece zi să nu mă mir de stăruința sufletului ăsta al meu de a locui o clipită de vreme în trupul nevrednic, neîndoit de metanii și crescut în trufia oglinzii. Pasămite s-a atarnat de-un fir de vlagă vremelnică și a ramas acolo de la facerea mea primind canon să mă îndrepte sau să-mi suporte nestăruința cea duhovniceasca. Scriu asta ca să mă mărturisesc inainte de a cuteza a spune ca sunt terapeut. Fără sprijinul duhului sfânt și fără Hristos de-a dreapta, psihoterapia noastră nu-i mai dihai decât mâzgâleala și socoteala unuia de-antâia pe coperta unui abecedar. Nu voi pune aici cugetări de-ale altor oameni înțelepți cum e obiceiul vremii, căci nu sunt vrednic a mă asemui sclipirii lor, însă voi încerca să fiu autentic, pe atât pe cât mintea mea firavă poate să ție minte și să puna pe hârtie lucrarea ce mi-a fost dat să duc. Eu plec pe cărarea asta a terapiei cu gândul bun că nu-i suficient să îndreptăm comportamente ci trebuie neîndoit să mergem mai adanc, în indreptarea minților rătăcite precum păstorul care lasă toată turma pentru a cauta mielul pierdut. Caut să primesc atâta ajutor in lucrarea mea încât să pun măcar un strop de nădejde în jumătatea goala a paharului omului care cere terapie…cu ajutor de Sus si cu ce am mai buchisit prin cea școală din dealul Copoului. Ce iese din inima, la inima ajunge!