De unde vin emoțiile, gândurile…și unde se duc ele când se duc? Sunt emoțiile creeate de gânduri, așa cum se credea până acum sau putem privi acest proces dintr-o altă perspectivă, cea în care emoțiile insele dau naștere gândurilor? Părerea unanimă a comunității științifice s-ar îndrepta către prima variantă, cea în care, gândurile noastre, uneori afectate de percepția subiectivă asupra unui eveniment sau obiect determină o emoție puternică care se exprimă fie prin bucurie, tristețe, frică, furie, surpriză sau dezgust. Dacă ar fi să o simplificăm și am stabili sediile gândurilor în creier iar cel al emoțiilor în inimă, am obține un traseu unidirecțional, un lift care coboară cu informația din minte către inimă.
Și ar fi rămas așa dacă, în 1991 doctorul Andrew Armour, profesor la Universitatea din Montreal și medic la spitalul Sacre Coeur nu descoperea ceea ce în lucrarea sa academică avea să numească „Micul Creier”, o rețea neuronală intrinsecă localizată la nivelul inimii, 2 miliarde de celule musculare și 40.000 de neuroni.
Deodată, lucrurile capătă un altfel de sens, un dublu-sens, în care, aparent, acest lift al transportului de informații primește si un buton de urcare, fiindcă neuronii inimii, deși foarte puțini la număr în comparație cu cei din creier (100 de miliarde), transmit semnalele inimii și starea acesteia către creier. Mai mult decat atât, unele „decizii” sunt luate deja de „micul creier” din inimă până când să ajungă acolo unde credem că, de fapt, se centralizează toate informațiile și se iau toate deciziile. Spre exemplu, când populaţii suficiente de cardio neuroni se activează excesiv ca urmare a unui eveniment stresant, aritmiile cardiace pot apărea din senin. Activarea concomitentă și excesivă a neuronilor colinergici si adrenergici pot reprezenta un factor predispozant pentru geneza aritmiilor atriale sau ventriculare.
Procesele de la nivelul inimii sunt mult mai profunde, „gândurile” inimii trezesc în noi emoții care sunt mai apoi transmise către creier, iar acesta le analizeaza si le evaluează. V-ați gândit de unde vine dorul? Cum, poate, cei 40.000 de cardio-neuroni simt un dezechilibru cauzat de o lipsă, de o nevoie chimică(inima fiind și o glandă endocrină) si se manifesta direct acolo, în centrul ființei noastre, în piept? Nici măcar nu mai e nevoie ca informația să urce, inima are memoria sa, amintirile sale și ca atare, reactionează deseori de la sine, imediat, mai pur și mai sincer decăt dacă ar fi analizată de către minte. Studii recente au arătat că inima trimite creierului semnale care nu sunt doar înțelese de ea, ci și respectate. Oamenii de știință au descoperit căi neuronale și mecanisme prin care informația transmisă de la inimă la creier inhibă sau facilitează activitatea electrică a creierului .
Descoperirea aceasta însă pune sub semnul întrebării abordarea clasică, a psihoterapiilor, care găsesc ca unică metodă de tratament sau de ameliorare a unei simptomatologii, terapia „marelui creier”. Ce ne facem atunci cu „micul creier”, cum i ne adresăm lui si conexiunilor formate acolo, cum lucram simultan în minte dar și în inimă prin psihoterapie? Este procesul psihoterapeutic, cel pe care îl folosim astăzi, complet și eficient? Se adresează tuturor instanțelor care generează procese psihice?
E nevoie, așadar să înțelegem cât de aproape este pacientul de conștientizarea faptului că vindecarea sa sau ameliorarea simptomului vine din sediul credinței și nu neapărat din rădacina gândurilor pe care, ca terapeuți, ne grăbim să le recadrăm. Să ne întoarcem catre tradiții si către ințelepciunea sfintelor cărți, unde, inima este prezentată ca o realitate dinamică. Ea „se bucură” și se poate umple de dorințe. În ea se află iubirea de frați, dar și pacea. Tot ea poate fi plină de mulțumire și se poate înviora, dar se poate umple și de întristare; poate fi zdrobită sau plină de durere…”Căci prin credința din inimă se primește dreptatea și prin mărturisirea cu gura se primește mântuirea” (Romani 10:10).
Ca terapeuți, să căutăm să imbogățim paleta variată a paradigmelor psihologiei, profitând de faptul ca este o știinta modernă, dinamică, neexplorată în complexitatea sa, acordând mai multă atenție inimii fiindcă, acolo,în cele patru camere ale sale se află cheile vorbirii și ale minții și pentru că emoțiile inimii dictează natura discursului și orientarea gândirii care este o consecință a simțirii iar simțirea… iși are locașul ei in spatele sternului.
Putem astfel concluziona că, inima îți poate deschide mintea sau ți-o poate închide. Din pricina ei poți înțelege anumite lucruri și nu le poți înțelege pe altele. Inima își ia uneori decizii pentru sine, inaintea minții conștiente, „gândește” și reacționează în baza emoțiilor pe care le „simte”. Aproape revelatoriu, vorbele pline de înțelepciune, păstrate în lada de zestre a graiului nostru, capătă sens..”ce pleacă din inimă, la altă inimă ajunge”,”să ne rugăm din inimă”(ceea ce exclude automat mintea conștientă și interacțiunea cu ea), „ mi s-a luat o greutate de pe inimă..”, ”mă doare inima”, „am un foc la inimioară” „ s-a stins de inimă albastră” „te iubesc…din inimă!”, “Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8)…și deodată, ca după o mărturisire începem să simțim mai profund, și să pricepem altfel, mai simplu de unde ar trebui incepută orice terapie.